Culorile din viata mea
Sunt verde
Si mi-e albastru de tine…
Ma doare rosul din inima mea,
Dar sunt bolnava de roz…
Insist sa cred ca viata e roz,
Chiar daca o mai strabate
Cate o unda de violet,
Chiar daca o mai supara
Cate o pata de intuneric,
Chiar daca o mai strapunge
Cate un vis indignat
De culoarea castanelor scoase din foc
Cu mana altuia…
Dar dimineata cand ma trezesc
Seninul din mine isi cere drepturile
De a amesteca toate culorile
Din viata mea…
De a atenua duritatea intunericului,
De a calma indignarea violetului,
De a spala petele caprui
Ale ochilor mei
Incapatanati sa vada viata in roz…
Blogul de Poezie 
multumesc 🙂
cu placere si multa inspiratie in continuare!!!ai talent,continua sa scrii!!!
poezia reflecta sufletul acelei persoane speciale care a scris-o. esti o scumpa ionela! o comoara FRUMOASA SI INESTIMABILA, ca proprietara a acestui suflet! SUCCES ITI DORESC!
foarte frumoasa poezia Ionelei Gocan!!!multa imaginatie si sensibilitate!
Ploua-ma
Plouă-mă, cer, şi plouă-mă, furtună,
Plouă-mă coaste şi apoi m-adună
Într-o întreagă, grea melancolie
Care-a murit c-aşa a fost să fie.
Plouă-mă, nor, plouă-mă de-acasă,
Plouă-mă-n sus şi-apoi mă lasă
Căzând în gol să mă găsesc nevie,
Căci am murit c-aşa a fost să fie.
MINUNATA! CATA FANTEZIE TOTUSI…. COLORATA
Curtezană urbană
Te împarţi între asfalt şi cearşaf
te prelingi pe buza unui pahar
pe piciorul unui pat
pe braţul unui fotoliu
pe faţa unei mese
şi-apoi în buzuarul unui barbat
fară moravuri ca tu esti oricum
uşoară
cârpă tocită de asfalt
DE NOAPTE
Urmaream doua stele
Se alergau intre ele
Cerul era ca un patinoar inghetat
Si ele parca erau doi actori pe o scena-patinoar
Indragostiti, indragostite…
El facea o pirueta si apoi o privea in adancul cerului pe ea
…care ii zambea strengareste.
El tragea de Carul mare plin de daruri – stele
Iar ea voia in Carul mic pe care il cautase de nenumarate ori,
De mult, candva, cand se plimbau de mana pe Calea Lactee.
Iar eu stateam acolo jos, pitita, mica
In lumea mea pamanteasca.
Nu ma vedeau pe mine, spectator,
Erau doar ei – un el si o ea.
Doar doua stele
Se alergau intre ele…
ma lamureste si pe mine cineva ce e cu blogul asta?ms anticipat,o zi buna
pacat,pacat ca fiecare minune tine 3 zile!noaptea toate pisicile sunt negre si blogurile eterne!
sâmbătă, octombrie şi tu
poze în fân,
toamna ne bate pe umăr ştrengăreşte,
îngerii dorm striviţi sub petale de crin,
lumea din ochii tăi se iveşte.
plouă torenţial, cu trandafiri,
se botează
sufletele noastre în frunze, mocnind
sub această nelumească amiază
se zbate în ghearele zilei
clipa născută din clipă,
nu mai avem suflete,
trupul ne e
foşnitor de subţire aripă,
răvăşind şi ochi şi petale,
toamna apune în gleznele tale
Pun aici ultima poezie :
Pe sarma
Merg pe sârmă.
De o parte şi de alta e vid,
Iar jos e zgomot.
Niciodată nu am privit în sus
Pentru că aş cădea.
Zilnic fac scamatorii pentru ceilalţi,
Care stau în siguranţă şi mă privesc.
Zilnic mă confrunt cu dorul de Pământ.
Nu mă dau niciodată jos,
De frică să uit să mă mai ridic.
Mă dau peste cap,
Şi îmi transpiră mâinile,
iar pentru ei nu sunt un erou,
Ci doar un circar oarecare.
Există oameni care vin
Doar de dragul de-a mă huidui.
Colegii mei,arlechinii,
Mereu se roagă să cad,
Pentru a părea ei stăpâni pe situaţie.
Merg din oraş în oraş
Făcând aceleaşi lucruri
Pe aceeaşi sârmă.
Rar văd spectatori cunoscuţi
Care vin doar de dragul de-a mă aplauda.
Cred că doar pentru ei
Îmi pun zilnic viaţa în pericol.
Sigur n-o fac pentru fericirea mea,
Pentru că eu aş fi împlinită,
Doar dacă aş fi şi eu,la rândul meu,
Spectator.