Ionela Gocan despre daltonismul poetic


Culorile din viata mea

Sunt verde
Si mi-e albastru de tine…
Ma doare rosul din inima mea,
Dar sunt bolnava de roz…
Insist sa cred ca viata e roz,
Chiar daca o mai strabate
Cate o unda de violet,
Chiar daca o mai supara
Cate o pata de intuneric,
Chiar daca o mai strapunge
Cate un vis indignat
De culoarea castanelor scoase din foc
Cu mana altuia…
Dar dimineata cand ma trezesc
Seninul din mine isi cere drepturile
De a amesteca toate culorile
Din viata mea…
De a atenua duritatea intunericului,
De a calma indignarea violetului,
De a spala petele caprui
Ale ochilor mei
Incapatanati sa vada viata in roz…

 

Anunțuri
| 12 comentarii

Oana Banuta ne invata cum sa irosim toamna


Sfârşit de toamnă

Şi ce dacă vine toamna?
Oricum e frig sub ochii noştri
Şi dacă vrea, poate să plece
Sufletul nostru e rece.
Degeaba vine cu pocale
Cu vinuri dulci şi cu gutui
Frunzele ei nu mai răsfaţă
Sufletul nostru amărui.
Atâta iarnă e în noi
Încât dacă deschidem ochii,
Curg din ei şiruri de ploi
Şi se transformă-apoi în gheaţă,
În cioburi şi în amintiri
Şi cerşim grame din speranţă
Şi foc din foste iubiri.

Dar e departe.
A plecat.
Ne-a lăsat zăcuţi în iarnă.
Iarna noastră a mâncat,
Stropul mic,
De toamnă.

 

| 2 comentarii

Silviu Dudescu, despre instalatori si imobiliare


Garsoniera mamei

Pe mama o văd din ce în ce mai rar.
Stă în alt oraş, s-a mutat într-o garsonieră;
ultima dată când am văzut-o avea părul ca un măr înflorit
şi era foarte mică, lucru care n-a împiedicat-o
să-mi facă dulceaţă de cireşe amare.
Mama a rămas văduvă de tânără;
fratele meu mai mic a murit în accident;
surorile mele, văduve, una în America
iar cealaltă în oraş cu ea, au şi oasele în doliu.
Mama a adunat în trupul ei suferinţa unui
întreg război care nu s-a petrecut.

În garsoniera mamei am observat că-i stricată instalaţia
de apă, ca şi cea electrică;
m-am ruşinat că nu mă pricepeam să le repar,
(mi-a plăcut prea mult literatura)
i-am promis c-o să chem, când o să mai vin,
pe cineva să i le repare;
mama m-a privit cu ochii ei mici, căprui,
care parcă îmi spuneau:
„Unele lucruri nu se vor repara niciodată!”

 

| 1 comentariu

Silviu Dudescu s-a decis foarte tarziu


Târziu de noiembrie

Nu i-am spus niciodată, până acum, soţiei mele, că o iubesc.
Ne-am căsătorit de tineri, acum douăzeci de ani; eram nişte copii.
Lingura şi furculiţa, dacă le-am fi avut, ar fi fost un început îndestulat.
Sunt un tip grăbit, n-am avut timp să-i spun asta, am trecut
prin viaţă cu atitudinea unui posesor de Ferrari.
Am făcut doi copii împreună, locuind într-o garsonieră, unde singurele
care se lăfăiau erau visele noastre…
Seara, înainte de culcare, stăteam şi număram banii, strânşi puţin câte puţin
într-o cutiuţă de tablă, cu care intenţionam să ne luăm o casă mai mare.
Adormeam îmbrăţişaţi, visând culoarea tapetului din dormitorul copiilor.

Copiii s-au făcut mari, am reuşit să ne mutăm într-o casă mai mare,
dar n-am reuşit să-i spun soţiei că o iubesc, ocupat cu temele,
cu şedinţele cu părinţii, cu serviciul şi, nu în ultimul rând, cu sănătatea.
Da, cât am fost bolnav m-a păzit, privindu-mă cu cele două
câmpuri de albăstrele înnourate; eu eram prea slăbit să-i spun
cât o iubesc. Tăceam, tăcea şi ne priveam.
Azi ne-am creat un anumit confort, discutăm de toate – banalităţi,
tăcem şi ne privim.

Afară ninge. Privirile nostre sunt purtate de fulgii de dincolo de geamul
termopan, evident.
Îi zic: „– Mai ştii cînd număram fiecare bănuţ ca să ne cumpărăm
o casă mai mare?”.
Ea îmi zâmbeşte timid, ochii i se luminează lustruiţi de câte-o lacrimă,
apoi mă hotărăsc şi-i spun: „– Te iubesc! N-am avut timp
să-ţi spun până acum cât te iubesc!”.
Ea mă priveşte, tace şi, după un timp, îmi zice, privind pe fereastră:
„– Nu crezi că-i prea devreme să ningă, în noiembrie?”

| 1 comentariu

Silviu Dudescu si o hartie pusa la piept


Atelier

Când eram copil reparam jucăriile celorlalţi copii,
pentru că nu aveam unele ale mele, pe care să le repar;
le mai ţineam o zi, ca să mă joc cu ele.
Pentru că nu aveam tată, mi-am desenat unul pe-o coală –
cu capul mare şi picioarele subţiri – pe care-o ţineam
în buzunar la piept.
El îmi spunea cum să repar jucăriile
iar seara, înainte de culcare, îmi spunea poveşti.
Totul a fost bine până într-o zi
când m-a prins o ploaie, care
m-a lăsat orfan pentru totdeauna…

| 4 comentarii

In seara asta sunt oficial



Draga mea

Avand in vedere cererea ta expresa,
Doresc sa iti comunic urmatoarele:

am platit facturile care incepeau cu “te rog frumos”
Am cusut toti nasurii de la camasile murdare de trecerea altor zile
Am privit numai in oglinda retrovizoare pe care ti-ai lasat buzele
Am ascuns masina dupa colt sa nu crezi ca-mi pasa de ea
mai mult

Mi-am facut toate temele la Stiinta Arhanghelilor (exista, nu doar in poezia asta)
Am tras jaluzelele sa nu se simta prost lumina intrata deja
Am pus pernele pe pat dupa modelul Stonehenge
Am staruit ca lumea sa fie perfecta inainte sa ajungi tu

Din toate cite mi-ai cerut, am uitat doar 73%
Ceea ce poate fi deja considerat un progres
Asa ca te rog sa-mi aprobi, prin inscris olograf,

Asteptarea.

| 7 comentarii

Sandra Prigoreanu. Am rupt o bucatica


Anevoios ma pierd in mirosul de nostalgie,
imbibat in cearceafururile mototolite
de amintiri anodine.

Precum o larva caut firul dezordinii,
din camera neincapatoare
si accidental lovesc oglinda,
cu lumina palida a lampadarului;

| 1 comentariu