Sunt verde
Si mi-e albastru de tine…
Ma doare rosul din inima mea,
Dar sunt bolnava de roz…
Insist sa cred ca viata e roz,
Chiar daca o mai strabate
Cate o unda de violet,
Chiar daca o mai supara
Cate o pata de intuneric,
Chiar daca o mai strapunge
Cate un vis indignat
De culoarea castanelor scoase din foc
Cu mana altuia…
Dar dimineata cand ma trezesc
Seninul din mine isi cere drepturile
De a amesteca toate culorile
Din viata mea…
De a atenua duritatea intunericului,
De a calma indignarea violetului,
De a spala petele caprui
Ale ochilor mei
Incapatanati sa vada viata in roz…

Şi ce dacă vine toamna?
Oricum e frig sub ochii noştri
Şi dacă vrea, poate să plece
Sufletul nostru e rece.
Degeaba vine cu pocale
Cu vinuri dulci şi cu gutui
Frunzele ei nu mai răsfaţă
Sufletul nostru amărui.
Atâta iarnă e în noi
Încât dacă deschidem ochii,
Curg din ei şiruri de ploi
Şi se transformă-apoi în gheaţă,
În cioburi şi în amintiri
Şi cerşim grame din speranţă
Şi foc din foste iubiri.

Dar e departe.
A plecat.
Ne-a lăsat zăcuţi în iarnă.
Iarna noastră a mâncat,
Stropul mic,
De toamnă.

Pe mama o văd din ce în ce mai rar.
Stă în alt oraş, s-a mutat într-o garsonieră;
ultima dată când am văzut-o avea părul ca un măr înflorit
şi era foarte mică, lucru care n-a împiedicat-o
să-mi facă dulceaţă de cireşe amare.
Mama a rămas văduvă de tânără;
fratele meu mai mic a murit în accident;
surorile mele, văduve, una în America
iar cealaltă în oraş cu ea, au şi oasele în doliu.
Mama a adunat în trupul ei suferinţa unui
întreg război care nu s-a petrecut.

În garsoniera mamei am observat că-i stricată instalaţia
de apă, ca şi cea electrică;
m-am ruşinat că nu mă pricepeam să le repar,
(mi-a plăcut prea mult literatura)
i-am promis c-o să chem, când o să mai vin,
pe cineva să i le repare;
mama m-a privit cu ochii ei mici, căprui,
care parcă îmi spuneau:
„Unele lucruri nu se vor repara niciodată!”

Precum o larva caut firul dezordinii,
din camera neincapatoare
si accidental lovesc oglinda,
cu lumina palida a lampadarului;

Gutuile ploua cu roua
Dimineata in septembrie

Iti lasa un gust amarui de toamna timpurie
La pranz, in farfurie

Se coc in geam, la lumina movulie
Sub privirile tale lenese
Spre asfintit

Miroase acum a noapte buna!

Am cusut în copcii zilele şi nopţile
să reuşească operaţia,
să-ţi fie convalescenţa somn după ploaie,
îngerii să te vegheze cu rândul,
imaculată-n albul nins între pereţi
ca un corcoduş înflorit îintr-o casetă de sticlă
pe care-l privesc invidioşi caişii.

Clipele trec ca o retragere-n casă a melcilor
universul închide-n aşteptare,
moartea fugită din cauza vânătorilor
pe ţancuri îndepărtate-n munţii de piatră.

Te aştept pe coridorul de aer
să-ţi legeni corpul fragil după suferinţă,
ca un lujer scăpat din ghearele îngheţului
înseninându-şi faţa la un soare de vată.