Garsoniera mamei
Pe mama o văd din ce în ce mai rar.
Stă în alt oraş, s-a mutat într-o garsonieră;
ultima dată când am văzut-o avea părul ca un măr înflorit
şi era foarte mică, lucru care n-a împiedicat-o
să-mi facă dulceaţă de cireşe amare.
Mama a rămas văduvă de tânără;
fratele meu mai mic a murit în accident;
surorile mele, văduve, una în America
iar cealaltă în oraş cu ea, au şi oasele în doliu.
Mama a adunat în trupul ei suferinţa unui
întreg război care nu s-a petrecut.
În garsoniera mamei am observat că-i stricată instalaţia
de apă, ca şi cea electrică;
m-am ruşinat că nu mă pricepeam să le repar,
(mi-a plăcut prea mult literatura)
i-am promis c-o să chem, când o să mai vin,
pe cineva să i le repare;
mama m-a privit cu ochii ei mici, căprui,
care parcă îmi spuneau:
„Unele lucruri nu se vor repara niciodată!”
Şi totuşi, de multe ori, ne mai ţine pe linia de plutire doar speranţa că, într-o zi, vom putea să reparăm ireparabilul!