Silviu Dudescu s-a decis foarte tarziu

Târziu de noiembrie

Nu i-am spus niciodată, până acum, soţiei mele, că o iubesc.
Ne-am căsătorit de tineri, acum douăzeci de ani; eram nişte copii.
Lingura şi furculiţa, dacă le-am fi avut, ar fi fost un început îndestulat.
Sunt un tip grăbit, n-am avut timp să-i spun asta, am trecut
prin viaţă cu atitudinea unui posesor de Ferrari.
Am făcut doi copii împreună, locuind într-o garsonieră, unde singurele
care se lăfăiau erau visele noastre…
Seara, înainte de culcare, stăteam şi număram banii, strânşi puţin câte puţin
într-o cutiuţă de tablă, cu care intenţionam să ne luăm o casă mai mare.
Adormeam îmbrăţişaţi, visând culoarea tapetului din dormitorul copiilor.

Copiii s-au făcut mari, am reuşit să ne mutăm într-o casă mai mare,
dar n-am reuşit să-i spun soţiei că o iubesc, ocupat cu temele,
cu şedinţele cu părinţii, cu serviciul şi, nu în ultimul rând, cu sănătatea.
Da, cât am fost bolnav m-a păzit, privindu-mă cu cele două
câmpuri de albăstrele înnourate; eu eram prea slăbit să-i spun
cât o iubesc. Tăceam, tăcea şi ne priveam.
Azi ne-am creat un anumit confort, discutăm de toate – banalităţi,
tăcem şi ne privim.

Afară ninge. Privirile nostre sunt purtate de fulgii de dincolo de geamul
termopan, evident.
Îi zic: „– Mai ştii cînd număram fiecare bănuţ ca să ne cumpărăm
o casă mai mare?”.
Ea îmi zâmbeşte timid, ochii i se luminează lustruiţi de câte-o lacrimă,
apoi mă hotărăsc şi-i spun: „– Te iubesc! N-am avut timp
să-ţi spun până acum cât te iubesc!”.
Ea mă priveşte, tace şi, după un timp, îmi zice, privind pe fereastră:
„– Nu crezi că-i prea devreme să ningă, în noiembrie?”