Atelier
Când eram copil reparam jucăriile celorlalţi copii,
pentru că nu aveam unele ale mele, pe care să le repar;
le mai ţineam o zi, ca să mă joc cu ele.
Pentru că nu aveam tată, mi-am desenat unul pe-o coală –
cu capul mare şi picioarele subţiri – pe care-o ţineam
în buzunar la piept.
El îmi spunea cum să repar jucăriile
iar seara, înainte de culcare, îmi spunea poveşti.
Totul a fost bine până într-o zi
când m-a prins o ploaie, care
m-a lăsat orfan pentru totdeauna…
Like this:
One blogger likes this post.
Silviu, scrii sensibil.
Cautasem blogul tau. L-am gasit. Nu ai inca nicio postare pe el. Mi-ar placea sa-l vad “decorat”… Inspiri…
…oglinzi paralele, în sufletul meu, în emoțiile pe care le-am moștenit.
versurile acestea mă reconstruiesc…
Pensionari de criză
Privim la mersul lor greoi
La suferinţa ce-o îndură
Picioarele îi dor pe ploi
Meniu au pâine cu untură.
Puterile le scad mereu
Pe zi ce trece chiar şi graiul
Cui să se plângă că li-i greu
Şi nu pot să-şi mai ducă traiul ?
Că s-au dus banii pentru pâine
Facturile tot cresc de zor
Li-i teamă de ziua de mâine
Când buzunarul va fi gol.
La lume ar renunţa şi-ar tace
Că-i goală şi fără simţire
Dar un gând greu nu le dă pace
E prea scump locu- n cimitire.
Pensionarii , dragi bătrâni
Căci despre ei suspină versul
Tot mai puţini, răman tot buni
Purtând pe umeri universul.
Se pare că ai deprins un nou meşteşug, Silviu – cel de a repara suflete … prin cuvânt.
Frumos şi sensibil stilul tău.